Flash

Cauta in Foto-Magazin:
 


Aparitii editoriale


Expunerea
[click]  

Compozitia
[click]  

Lumina si iluminarea
[click]  


O varza fotogenica
[click]  

Bill Jay Confesiuni
fotografice
[click]  

 

 

Hamletmachine si fotografiile Mihaelei Marin

Vineri, 13 iunie la orele 17, la Libraria Carturesti, va avea loc vernisajul expozitiei si lansarea albumului HAMLETMACHINE, semnate de Mihaela MARIN.
Prezinta: actrita Ioana Craciunescu si criticul de teatru George Banu.
Expozitia este deschisa in perioada 10 - 29 iunie 2008.


Mihaela Marin - fotografie
HAMLETMACHINE
de Heiner Muller
Editura Nemira, Bucuresti, 2007
Text: George Banu
Procesare si calibrare imagine: AdLitteram iaru&arghir


"Hamletmachine", de Heiner Muller
Teatrul Odeon, Bucuresti
Regia: Dragos Galgotiu, decoruri: Andrei Both, costume: Doina Levintza, coregrafie: Razvan Mazilu
Fotografii: Mihaela Marin
Stagiuni: 2006-2007, 2007-2008


Fotograful de teatru nu se confrunta cu lumea, ci cu o realitate de gradul al doilea, realitate propusa de scena. El vede deci o fictiune si in raport cu ea cauta sa se defineasca. El impartaseste aproape acelasi statut ca si regizorul; asemeni lui, el lucreaza pornind nu direct de la realitate, ci de la o reprezentatie. Fotograful, as zice, devine prin urmare "regizorul" dimensiunii vizibile propuse de spectacol. In acest sens putem sa distingem intre fotograful - reporter care trateaza reprezentatia de teatru ca pe un material fotografiat in mod concret si fizic si fotograful - poet care cauta sa isi impuna punctul de vedere si in acest fel sa ofere indicatii personalizate asupra reprezentatiei. Primul pacatuieste prin prea multa supunere, cel de-al doilea prin prea multa libertate. Fotografii cu adevarat pasionati de teatru, fara sa se ascunda in spatele neutralitatii unui obiectiv ca simplu inregistrator, dar nici ignorind spectacolul, isi aduc marturia lor despre el, dar, in acelasi timp, afirmandu-se pe ei insisi. Ei propun o interpretare de artist, precum Strehler sau Pintilie, Stein sau Chereau care se exprima lucrand un text de Shakespeare sau de Pirandello: chiar daca opera ii preceda, ei isi afirma prezenta. Mihaela Marin apartine acestei categorii de fotografi. Ea se inrudeste cu Luigi Ciminaghi, fotograful lui Strehler, cu Ruth Walz, fotografa teatrului Schaubuhne din epoca lui Stein-Gruber sau cu Claude Bricage, fotograful lui Antoine Vitez. Asemeni lor, Mihaela Marin nu fotografiaza totul, isi impune punctul de vedere, alege, descopera universul artistilor, iubeste scena o atrage, dar si fotografia in egala masura. Un dialog de iubire se instaureaza intre ei. Un schimb de priviri si de emotii egal impartasite.


In acest Hamlet masina Dragos Galgotiu isi afirma o convingere: teatrul ca maxima implinire a artificiului. Fotografiile confirma acest exces de artificiu: in mod subteran identificam placerea fotografului de a se apropia de scena ca de un spatiu plastic, unde nu recunoastem realul, ci ne lasam uimiti de strania sa deformare. Aceasta alegere profund asumata, aceasta afirmatie fara rezerve, aceasta coerenta captiveaza cind privim fotografiile Mihaelei Marin. "Totul e fals, nu cautati aici nici o asemanare directa cu viata", spune regizorul, porunca initiala care-i determina estetica si reclama fotografiilor sa-i respecte spiritul.



Mihaela_Marin_04.jpg


© Mihaela Marin



Teatrul ca spatiu al artificiului. Artificiu asumat si afisat, artificiu ca o conditie a reprezentatiei. Nici o referinta la real, nici o trimitere iconica: totul se asuma si se ofera privirii ca o constructie. Univers al paradisurilor artificiale. Scena devine astfel un spatiu de proiectie caruia fotografiile, fixandu-l, ii reveleaza resursele picturale, caci aici scopul ultim e frumosul. Nu un frumos modern, convulsiv si agresiv, ci unul decadent, languros, agonizant. Frumosul pervers cultivat de artistii care incearca sa seduca sprijinindu-se pe normele acceptate (reluate si perfectionate la maximum), proba a dorintei lor de integrare si de recunoastere. Ei constituie familia acestui curent candva discreditat si astazi reabilitat, manierismul. Manierismul nu e un curent minor sau doar simplu decorativ, el reprezinta o adevarata viziune estetica, puternica si rafinata. Ceea ce il definieste in primul rand este dorinta de a supune imaginile si limbajul unor exigente de frumos ridicat la rangul de valoare pura, care sfideaza organicul si tinde sa sublimeze realul. Tocmai acest manierism renaste aici sub ochii nostri uimiti si uneori circumspecti. Prea multa frumusete, prea multa ameteala... cum sa rezistam acestui vertij?


Corpul manierist e refractar greutatii si, intotdeauna usor, se alungeste, se dezvolta si scapa aproape determinismului gravitatiei, oferind fantasma unui corp sfant. Sfintenie care e deseori suspecta, deoarece corpul manierist, corp spiritual, in acelasi timp captiveaza si imbata, e un corp atragator: pacatul nu ii este strain. E un corp care pare sa isi fie siesi suficient, dat fiind ca ne ofera o imagine de perfectiune. El depaseste carnea si tinde inspre fictiune. Acest corp revela "disegno"-ul interior al fiintelor si se regaseste in siluetele alungite ale lui Parmesano sau Bronzino sau in imaginile actuale propuse de Giorgio Armani ca support publicitar. Corpurile se situeaza aici intre acesti doi poli. Pierdut in obscuritatea scenei, corpul manierist din Hamlet masina releva toate capacitatile lui de fascinatie. Corp fara profunzime, care evolueaza in plan, corp care se intinde pe suprafete, corp infierbantat si corp frigid in acelasi timp. Aceasta este antinomia lui fondatoare. Si fotografiile nu inceteaza sa o arate.


Se spune ca ochii sunt "oglinda sufletului". Ei ne dezvaluiesc mai mult decat fata, caci pupilele exorbitante sau irisul stralucitor ne invita sa patrundem in dimensiunea ascunsa a individului. Ochii privesc, ochii vorbesc. Cateodata sunt imensi, aspirand catre un Dincolo care atrage intreaga fiinta... ochi de ingrijorare suprema care se confrunta cu vidul. Nu ochi cauntand un partener sau descoperind lumea, nu ochi extatici, ci ochi innebuniti si reci, locuiti de o absenta care ii haituieste si pe care ceilalti nu reusesc sa o satisfaca. Ochi cuprinsi de o panica nemarginita, de o spaima lipsita de emotie, ochi care infrunta neantul. Ochii singuraticilor.


Baudelaire a scris "Elogiul machiajului". El iubeste aceasta practica impotriva naturii, al carei scop consta in a exalta, a evidentia si a arata figura in intreaga-i frumusete artificiala. Spectacolul, si cu atat mai mult fotografiile albumului, confirma aceasta convingere baudelairiana. Machiajul nu disimuleaza, ci arata, nu e rezervat, ci excesiv si intens, ca o sfidare lansata naturii si conventiilor burgheze ale cuminteniei. Contururi verzi si albastre, ochi subliniati si marcati, pleope pictate ca o cortina. Fete care stralucesc in noapte si care formeaza un adevarat cortegiu spectral.



Mihaela_Marin_01.jpg


© Mihaela Marin



Una dintre "bolile costumului de teatru", diagnostica Roland Barthes intr-un text celebru, este imitatia, prefacatoria. Realul pe care costumul il desemneaza e contrazis de utilzarea unor materii lipsite de adevar fizic, nemaracte de uzura timpului. Intr-o vitrina de bijutier, puteam citi, nu de mult, urmatorul afis ce indica eventualilor hoti ca sunt "Bijuterii de teatru"... Aici, de asemenea, costumele nu incearca sa produca un efect de realitate, ci mai degraba contrariul. Prin luxul evident si prin stralucirea afisata ele doresc sa isi afirme teatralitatea in nimic disimulata si pe deplin acceptata. Si ele, la randul lor, anunta, ca si in vitrina bijutierului: "Uite teatrul !" In acest caz nu mai e vorba de o "boala" ci de o teatralitate asumata. Exagerarea falsului dus la extrem confirma artificiul pe deplin.


Daca Roland Barthes vorbea despre "grauntele vocii", obiectivul inregistreaza "grauntele pielii". Senzatii tactile care genereaza tulburarea. Ce vad? Dincolo de fictiunea imaginii, porii pielii de actor. Numai fotografia parvine la o asemenea apropiere incat face confuze relatiile pe care le putem avea cu corpurile pe scena. Sunt nu numai corpuri pe care le vedem, ci si corpuri apropiate, pe care le putem, in mod virtual, atinge, mangaia, corpuri de actori care invita la posibile placeri tactile.


Manierismul cultiva heteroclitul. Nu cauta puritatea, ci amestecul, amestec de corpuri si de imagini, de texte si de citatii. El impune o estetica de tip compozit, unde totul afirma imposibilitatea de a elabora o ordine si de a articula un discurs. Vaduvit de organicitate, ansamblul sfarseste prin a ne apare ca fiind mental, un ansamblu descompus, spart, ca si cum conditia lui proprie ar fi dezordinea. Aceasta estetica a exploziei pare sa fie consecinta unui bombardament... nu conteaza daca real sau doar imaginar. La Muller fantasma distrugerii traverseaza intregul text, pe cand aici scena ne ofera spectacolul unei veninoase descompuneri. Aceasta e diferenta intre bomba si otrava.


Corpul manierist cultiva excesul. Este un corp febril si nervos. Un corp care adopta atitudini in care corpul isi teatralizeaza reactiile, care se prezinta ca fiind mai degraba plastic decat afectiv, mai mult fals decat emotiv. Aici performanta vizuala este privilegiata si ea este cea care guverneaza modul sau de a se manifesta. Corpul - o expresie artistica! Corp care poate fi decupat, sectionat, fara ca el sa planga sau sa sangereze. Aici nu mai e loc pentru materie, totul este expresie. De aici provine aceasta senzatie de raceala academica, de distanta retorica pe care, uneori, o degaja corpul manierist.


Corpul "subaltern" este corpul contrariu corpului manierist, caci totul le diferentiaza si le opune. Corpul "subaltern" se defineste prin rotunjimi si pilozitate. Hainele care il acopera sunt haine de seara in zdrente, iar jobenul recurent ne trimite cu gandul la stereotipul omului mediu, figura preferata a unui Kafka sau Beckett. Un corp dens, greoi, alternativa polemica a corpului manierist. Pe de o parte corpul nobil, pe de cealalta corpul bufon. Spectacolul se sprijina pe acest contrast pe care fotografiile constant il surprind.


Heiner Muller isi plaseaza "Hamlet Machine" pe "ruinele Europei", fara a fi marcat din cauza aceasta de melancolia atat de draga poetilor ruinelor. Aici e vorba mai degraba de un cataclism politic, de o furtuna ideologica, de un dezastru generalizat. Distrugerea este pentru Muller un "prealabil" al textelor sale, conditie imperativa pentru a lansa cuvintele textelor ca pe niste baionete in carnea noastra. "Ruinele Europei" sunt pentru el ruinele utopiei marxiste care, la origine, nascuse sperante dar a sfarsit in carnagii. "Hamlet Machine" vorbeste despre aceasta sfasiere. Spectacolul si fotografiile ne-o confirma: suntem confruntati nu cu ruinele Europei, ci cu ruinele teatrului. Un teatru dislocat, rupt, facut tandari, dar pe care corpurile il pun la incercare. Aici teatrul se implineste pe un fond de decadere. Luxul si marturisirea infrangerii se logodesc. Si, gol, acest Hamlet al Nordului contempleaza fisurile teatrului al carui mostenitor a fost candva si din care acum este expulzat.


Tacerea fotografiilor... odata o orchestra, apoi o gura deschisa, mai incolo un strigat, mai departe un murmur. Fotografiile sunt mute. Privindu-le, resimtim aceasta lipsa care ne tulbura, dar in acelasi timp lumea lor este lipsita de sunete. In aceasta lume moderna in care zgomotul e rege, o asemenea lipsa e odihnitoare caci astfel beneficiem de o tacere care ne permite sa fim singuri fara a ne simti izolati. Astfel privim acest straniu balet submarin cu scafandrii ce se deplaseaza pe fundul marilor spectacolului mut. Fotograful l-a zarit din spatele obiectivului si ni l-a daruit pentru a plonja la randul nostru in aceste strafunduri.


Obiectivul fixeaza ceea ce ochiul vede fara a putea retine intotdeauna. Obiectivul nu e o carja, ci mai degraba o unealta submersibila a ochiului; el accede la profunzimi pe care nu le-am atinge altcumva, el surprinde strafulgerari efemere pe care le transformam in imagini proprii. Nuanta aceasta de rosu care strafulgera in noapte, nu e cumva un act plastic caruia fotograful (mai degraba decat spectatorul), ii percepe valoarea si acorda astfel scenei un statut de tablou? Rosul acela, nu arde el in noapte la fel de intens ca pe panza unui mare artist? Ca intr-un Georges de La Tour de exemplu. Scena, fotografia si tabloul se constituie astfel intr-o triada ai carei membri comunica intre ei si se inrudesc.


Albastrul... albastrul viselor, albastrul de petrecere. Albastru de ratacire si albastru de travestire... Albastru de noapte.


In aceasta lume sfasiata, ciopartita, eternitatea nu s-a instalat, iar spectacolul ne-o aminteste fara incetare. O sfera ciudata marcheaza timpul, timpul care trece si mai ales timpul de care mai dispunem inainte de marea plecare. Plasat sub semnul doliului, doliu al unei infrangeri ideologice la Muller, doliu al haosului care pune stapanire pe intreaga lume in spectacolul lui Galgotiu, Hamlet Machine se dirijeaza iremediabil spre stingerea totala. E un timp care conduce catre moarte, ca intr-un roman gotic sau ca intr-o Venetie de Eminescu, acest romantic tarziu... Totul piere...



Mihaela_Marin_02.jpg


© Mihaela Marin



Spectacolul cultiva esteticul de contraste propriu barocului. Estetica derutanta si teatralizanta precum in acest caz unde un potcap de calugar inconjoara fata machiata a unei fiinte care reprezinta tocmai contrariul. Aproape ca recunoastem gustul lui Jean Genet pentru rasturnarea blasfematorie a figurilor sacre. Rasturnare ce produce deriziunea tragica.


Omul si dublul sau omul si masca. Astfel se defineste teatrul si in acelasi timp, tot astfel definim duplicitatea. Masca este unealta ei de reprezentare in aceeasi masura ca disimularea. Ea insasi devine astfel dubla, dubla "ca orice lucru in viata", dupa cum ii place lui Brook sa repete.


Hamlet-ul originar cu atat mai mult Hamlet Machine dau tarcoale tulburarilor identitare. Cine sunt, se intreaba Printul? La Muller, explozia devastatoare atinge o amploare fara masura incat se constituie intr-o adevarata definitie a omului modern a carui figura emblematica devine Hamlet. Aceasta incertitudine care afecteaza fiintele se traduce, in spectacol, printr-un joc de oglinzi si de transparente care suscita indoiala, antrenandu-ne intr-o vanatoare a mirajului pentru a ne pierde in labirintul unei lumi fragmentate. Cine stie sa gaseasca drumul de intoarcere? Si in acelasi timp, cata placere in ratacire! Am patruns intr-un spatiu fara frontiere sigure, locuit de figuri de nerecunoscut.



Mihaela_Marin_03.jpg


© Mihaela Marin



Vedem anamorfoze si ne amintim ca regele detronat, Richard al II-lea care spunea ca ele tasnesc din ochii inaburiti de lacrimi. Atunci privirea nu mai e clara si incepe sa tremure, sa denatureze realul, care astfel poarta amprenta dezordinii noastre interioare. Anamorfoza nu e doar consecinta unei operatii intelectuale, ci si urmarea unei perturbari subiective, a unei tulburari si a unei perplexitati.


Fotografia are meritul de a surprinde citatia, care altminteri ar ramane poate ascunsa in fluviul reprezentatiei. Cum sa nu recunoastem aici un tablou de Magritte cu toata incarcatura sa de neliniste si de deriziune... Noapte speciala, noapte regizata...


Unul dintre motivele recunoscute ale melancoliei care s-a impus in artele plastice e motivul vanitatilor (al desertaciunilor). Ele reprezinta omul care, in fata unui craniu asezat pe o masa sau intr-un mormant, mediteaza la conditia trecatoare a fiintei umane. Desertaciunile au fost foarte cautate si Hamlet le confirma influenta cand priveste craniul lui Yorick, bufonul copilariei sale. Aici, pentru a radicaliza ceea ce a devenit un stereotip al melancoliei, craniul e inlocuit printr-un creier care socheaza. El produce angoasa si repulsie. Precum craniul altadata.


Noaptea e agitata, iata ceea ce fotografiile revela deseori. Ele inregistreaza ceea ce se detaseaza cu greu din obscuritate, victorii efemere contra diafragmei inchise a scenei dominata de griurile cetilor si deabia luminata de proiectoarele ce functioneaza cu economie. In acest atelier al noptii obiectivul fotografului capteaza ce deabia se vede, ceea ce rezista "intunecarii" generale a scenei. Totul ne aminteste ca "speranta nu s-a implinit". Soarele negru al melancoliei domina spectacolul in intregime.


In spirit mullerian spectacolul se incheie prin enigma unei pasari care traverseaza scena. Al carui secret ii este ea mesagerul, a carei nelinisti ii este purtatoarea, carei premonitii ii e vestitoarea?



Text:
© George Banu
2007



iunie, 2008
Foto-Magazin.ro

Bookmark and Share

Comentarii:

Daniel Dan - 18 Jul 2008, ora 10:44
Sincer, fara suparare, slabe rau pozele!

Lasa un comentariu:

nume*:
Nu sunt permise decat mesaje cu continut relevant si in tema cu subiectul articolului.
NOTA: Campurile marcate cu * sunt obligatorii.

e-mail (nu va fi facut public)*:

website (fara http://):

comentariu*:

trimite


Aveti un articol interesant? Il asteptam pe adresa office@foto-magazin.ro. Redactia evalueaza articolele primite si premiaza cel mai bun articol publicat in luna precedenta cu suma de 50 RON.
Ultimele 5 subiecte din forum care au primit raspunsuri:

Montura Fuji X »
   de Avram
   acum 3 zile, la ora 09:38
Pagini interesante
pentru fotografi »

   de Ancuta
   acum 4 zile, la ora 11:49
Bancuri cu si
despre fotografi »

   de Dorian
   acum 5 zile, la ora 08:21
Zvonuri despre
obiective »

   de Avram
   acum 9 zile, la ora 19:28
Rumoare la Nikon »
   de Dorian
   acum 9 zile, la ora 10:10

Pana acum, cei 9631 de utilizatori au scris 127066 mesaje.

 

 


Site-ul include cookie-uri. Detalii aici

Politica de confidentialitate