Mai 1975. Mă angajasem de curând într-un institut de proiectări, unde era o atmosferă destul de apăsătoare. Membru al Asociației Fotografilor, am aflat de sosirea lui Henri Cartier-Bresson, unul dintre cei mai importanți fotografi din istorie, cel care a adus fotografia dinamică realizată live la un alt nivel. Inițiativa de a-l chema în România îi aparținuse lui Silviu Comănescu, liderul AAF. Prin intermediul Consiliului Culturii, a reușit cumva să primească o invitație din partea Guvernului României. Am primit un telefon de la Comănescu. Știa că vorbesc fluent franceza. M-a întrebat: „Poți să îl scoți la o plimbare prin București pe oaspetele nostru?”

Ne-am întâlnit la Gara de Nord, pentru că el nu cunoștea Bucureștiul. Un bărbat mic de statură, de vreo 67 de ani, îmbrăcat modest. Vestă de pescar, cu multe buzunare și o geantă mică pe umăr, care i-ar face să zâmbească pe mulți dintre fotografii contemporani. Doar ochii de un albastru-violet și privirea înflăcărată erau în contrast cu ținuta lui.

Însoțit de soția sa, Martine Franck, fotograf la Magnum, mi-a cerut să-i duc într-un loc aglomerat. Am mers în Piața Matache, care se afla în imediata apropiere. A fost impresionat de sărăcia din piață.

Mai ales că venea dintr-un oraș în care piețele erau complet diferite! Și trebuie să ținem cont de faptul că în 1975 aprovizionarea era mai bună decât în ​​1987-89! I-a atras atenția un meșter care confecționa inele „de argint” pe un trotuar. Am mers apoi pe Calea Victoriei. Lângă Palatul  Telefoanelor, în acea zi erau montate primele parcometre din București. Urât, montate pe niște țevi vopsite în verde închis, au atras atenția și celorlalți trecători, care le vedeau și ei pentru prima dată.

În fața Casei Centrale a Armatei erau câteva mese cu standuri de cărți. Printre acestea se numărau și niște cărți impozante – lucrări de-ale „Tovarășului”. În spate, pe clădire, se onora ziua de 1 Mai, cu multe steaguri și, desigur, portretul Marelui Conducător.

Cartier-Bresson se întoarce spre soție și spune: „Hai să facem câteva fotografii color. ” A făcut câteva poze color, dezgustat atât de dependența tehnică, cât și de redarea imperfectă a culorilor.

Ne-am plimbat prin Centrul Vechi. Pe Smârdan a folosit un teleobiectiv de 9 cm.

Prima și ultima oară când l-am văzut schimbându-și obiectivul. Am luat prânzul într-un local curat. Au ales o masă din colțul camerei și au așezat aparatele pe podea, în colț.

„Nu pot cădea pe pământ; și nimeni nu le poate lua din colț ”, mi-a spus el. Pentru curioși, trebuie spus că dispozitivele lui Cartier-Bresson au fost făcute la comandă de la Leitz. Echivalentul mașinilor Rolls-Royce.

Erau modele M4-2 / ​​1974 cu un vizor ridicat de M3 / 1957. Iar filmele alb-negru au fost realizate de Kodak, special pentru el: o emulsie Tri-X-SuperPro de 500ASA, cu granulație superfină și latitudine crescută . Nu am văzut niciodată așa ceva.

De fapt, el lucra la prototipurile unor produse viitoare. L-am condus la Hanul lui Manuc, unde locuia. A doua zi cred că a mers la Craiova.

Ne-am întâlnit în ziua următoare, dimineața devreme, în zona Lujerului. Urma să facem poze la Fabrica de Lapte din Militari. A fost adus într-o Volgă neagră de un „ghid” care nu știa franceză, dar care avea toate aprobările pentru a intra în fabrică.

Cu câteva luni în urmă, am vizitat mai multe fabrici socialiste pentru o expoziție cu tema „Planul Cincinal în 4 ani și jumătate” ; toate îți atrăgeau privirea prin echipamentele vechi, prost întreținute. Fotografiile nu arătau mizeria și starea lor reală, din cauza luminii slabe din interior. Echipamentele din fabrică de lapte nu se deosebeau prea mult de celelalte. Nu exista niciun fel de automatizare a transportului. Zeci de mii de sticle erau manipulate manual. Zeci de femei – îmbrăcate în alb – munceau ca niște roboți într-o atmosferă umedă și plină de aburi. Vorbeau între ele despre un coleg, prins în tură de noapte în timp ce făcea baie dezbrăcat în lapte.

Am făcut câteva fotografii, dar nu am foarte mulțumit de cadru. Conduși de „ghid” am mers la IMGB, o altă mândrie a Capitalei.

Freze și strunguri care scoteau scântei la câțiva metri distanță, într-un zgomot ce se auzea din celălalt capăt al lumii. Am fost împreună cu un alt coleg de la AAF. Am încercat, aproape fără succes, să realizăm niște „capodopere”. În timp ce încercăm să fotografiem echipamentele, oaspetele fotografia numai oamenii. Părea că face niște alegeri neinspirate. Lângă el erau 2 muncitori care aveau ceva de spus. Din cauza zgomotului infernal, au început să dea din mâini cu gesturi largi. Așa că uneltele le-au căzut din mâini.

Cartier-Bresson părea să caute în altă parte. Dar declanșa poză după poză. Practic nici nu vedeam dispozitivul. Făcea fotografii de la aproximativ 1,5 metri, iar oamenii nu-și dădeau seama că erau fotografiați! Și se comportau natural. Noi ne-am apropiat cu 5 metri și am fost imediat observați. Muncitorii au întors capul și ne-au zâmbit fericiți, arătându-și dinții stricați. Zgomotul asurzitor și întunericul domneau într-o întreprindere fruntașă pe ramură. Pe coridor, o femeie dormea ​​cu capul pe roata stivuitorului. Deasupra ei trecea o macara care scârțâia sinistru.

Ghidul de la partid ne-a luat pentru a ne duce la magazinul BIG Berceni. Un fel de piață pe semi-rotund, într-o clădire prost executată. Noi eram observați de la 3 metri și pe el nu-l remarca nimeni de la 1 metru! Avea un spirit de observație dincolo de înțelegerea noastră. Era mereu pregătit și știa ce vrea. Încercam să realizăm imagini pseudo-artistice. Iar el încerca să reproducă ceea ce a văzut și i-a captat interesul.

Atenția ne-a fost atrasă de un grup mare de pionieri aflați lângă o parcare. Șoferul ne-a lăsat undeva pe Lipscani. Am mâncat la Carul cu Bere, o clădire extraordinară, cufundată în întuneric. Desigur, a ales și de data asta tot o masă din colț.

După ce am terminat, ne-a întrebat dacă mergem cu el la o ședință de guvern.

Am refuzat politicos. Nu aveam acces la așa ceva. După ce ne-am despărțit, am schimbat câteva cuvinte cu colegul meu. Cum poate, domnule, să reziste atât de mult?

Cartier-Bresson era incredibil! Eu aveam 29 de ani, colegul meu, 35. Și noi eram frânți de oboseală după 8 ore de fotografiat în condiții dificile. Iar oaspetele nostru, cu părul alb și de 67 de ani, era mai în formă decât când ne-am întâlnit de dimineață ! A făcut 9 filme în acea după-amiază!

După 2 zile, m-a sunat. M-a rugat să-l însoțesc în Maramureș. Eram angajat recent. Atmosfera din institut era apăsătoare. Încă nu aveam dreptul la vacanță. Nu am avut curajul să cer 6 zile libere.

Și acum regret că nu am fost cu el. S-au dus cu trenul la Baia-Mare, de unde un autoturism de „protocol” i-a plimbat pe văile Izei și Marei.

A fost însoțit de regretatul Iuliu Pop, pasionat de etnografie. Le-au plăcut foarte mult atât locurile, cât și oamenii. Dar mi se pare că s-au simțit supravegheați în tot ceea ce făceau.

Când s-au întors, au plecat imediat, deși mai puteau să rămână în București încă o săptămână. Mi-a dat adresa din Paris. Avea 96 de ani la data la care am scris și era bine sănătos (a murit în 2004).

Nu am mai avut niciodată plăcerea să-l mai revăd. Am primit  de la el un album tipărit în Statele Unite. Criticul Radu Bogdan are exemplarele originale ale „Images a la Sauvette” și „Les Europeens”, cu desene de Matisse.

Notă de final:

Mărturisesc că nu sunt mândru de calitatea imaginilor. Dar mi-au fost solicitate de redactorii Fotomagazin. Au dreptate: sunt documente care redau atmosfera vremii. Dar nu sunt grozave. Pozele au 29 de ani. Aveam douăzeci de ani atunci și eram la începuturi.

Filmele sunt supraexpuse și supra-developate într-un laborator infect. Iar condițiile de lumină erau foarte proaste. La uzina de mașini grele, expunerea f: 2,8 și 1 / 8s la 400, a dat clișee subexpuse de la 1,5 metri, deși supradezvoltate. Nici măcar nu le-am putut copia atunci.

Ce vezi în imaginile din 1975? Totul este plictisitor și mohorât. O atmosferă de tristețe, deznădejde și sărăcie lucidă. Oamenii sunt prost îmbrăcați; copii în uniformă; paltoanele diferă. Femeile au rochii cusute sau tricotate acasă. Străzile sunt pustii. Rareori vedeai o Dacia, cu excepția unui Moskvici sau Trabant. Transportul public era aproape inexistent. Chiar și străzile principale erau goale. Puteai parcă oricând pe Calea Victoriei. Doar portretul „Tovarășului” era omniprezent.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here